TeoNote.ro
Teologie ortodoxă online.




Sf. Cuv. Siluan Athonitul




Noutăți & Anunțuri

Despre Biblie

Icoanele Maicii Domnului

TeoNote 4.2

Biblioteca 8.0

Despre Sf. Siluan

Despre Sf. Paisie

Biserica Ortodoxă

Analiză-Judecată

Venerare-Adorare

Cine sunt ostașii?

Ora de Religie

Rugăciunea personală

Despre mâncare



La preluarea materialelor
noastre, trebuie să indicaţi
autorul și sursa.


Vizualizări: 1394. Citesc acum: 002. Pagină editată la 4/08/2021 ora 14:58.

Rugăciunea personală, mijloc de comunicare cu Dumnezeu

1. Scurtă încadrare în context

În contextul mai larg al comunicării cu Dumnezeu și cu oamenii, putem discuta în mod specific, despre comunicarea și chiar comuniunea omului cu Dumnezeu, prin rugăciune. Teologia ortodoxă, nu înseamnă doar vorbire despre Dumnezeu, ci înseamnă mai ales vorbire cu Dumnezeu.

Comunicarea este un fenomen complex. Procesul de comunicare în general, necesită un anume schimb de informații, pe cale orală, scrisă, etc., folosind sau nu, unul sau mai multe mijloace tehnice de comunicare, cum ar fi internetul, poșta, telefonul, radioul, televiziunea, presa, etc.

Însuși Dumnezeu, a decis mai întâi, să comunice cu noi prin Revelație, din dorința de a avea mai apoi comuniune cu noi. Comunicarea cu Dumnezeu în special, presupune realizarea unui dialog real cu Dumnezeu, unic în Ființa Sa, dar descoperit nouă tuturor, în trei Persoane distincte dar nu separate, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Persoane aflate într-o continuă și infinită comuniune, numită de Sf. Ioan Damaschin, perihoreză (gr. περιχώρησις).

Comuniunea, este mult mai profundă decât comunicarea. Despre comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cugetarea nu redă nici o gradație care să fie ca un spațiu între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că nu este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici vreun alt lucru subzistent afară de Firea Dumnezeiască“. Comuniunea în Sfânta Treime (Ioan 14, 10; 17, 21; 10,38) provine din faptul că una din Persoane împărtășește celorlalte Ființa, păstrând nealterată identitatea personală.

Comuniunea este așadar, o legătură foarte intimă între două (în cazul familiei tradiționale-biblice) sau trei (în cazul Sfintei Treimi) sau mai multe persoane (în cazul Bisericii), ce împărtășesc aceeași ființă.

În Biserică avem de a face nu doar cu un schimb de informații religioase, ci mai ales cu o adevărată comuniune duhovnicească, spirituală, atât între credincioși, ca mădulare ale Trupului lui Hristos, cât și cu Domnul Iisus Hristos Însuși și prin El, cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Duhul Sfânt.

Totuși, în lucrarea de față, nu vom aborda tema comuniunii cu Dumnezeu, ci doar tema comunicării cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul și cu Dumnezeu Duhul Sfânt, prin rugăciune.

2. Ce este rugăciunea și de ce trebuie să ne rugăm ?

Rugăciunea este intrarea omului în legătură cu Unicul Dumnezeu Viu și Atotprezent, este comunicarea sufletului omenesc cu Dumnezeu, este strigătul omului după ajutorul harului dumnezeiesc, este lupta pentru dobândirea iertării păcatelor, este cerere pentru dobândirea mântuirii și cântecul mulțumirii și al măririi lui Dumnezeu.

Rugăciunea este ridicarea omului cu mintea, cu inima și cu vocea, la Dumnezeul cel Adevărat, pentru a-L preamări, a-I mulțumi și a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual și fizic, știind și crezând că El ne aude și ne ajută.

Rugăciunea este aspirația sufletului; prin ea sufletul respiră în atmosfera cerului, este hrana sufletului cu lumini de sus, este puterea sufletului, căci prin ea, sufletul soarbe puteri divine.[1]

Rugăciunea este mijlocul și calea prin care credinciosul se poate înălța la Dumnezeu, Cel Atotputernic și Nemărginit. În rugăciune creștinul vorbește direct cu Dumnezeu, ca unui Părinte Bun, căruia îi destăinuie păsurile, gândurile și simțămintele sale. Rugăciunea este veche ca și omul și ea a fost firul de aur curat ce a legat Cerul de pământ, pe fiii pământului de Creatorul lor - Tatăl Ceresc.[2]

Prin urmare, „rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi“ (1Tes. 5, 17-18; Coloseni 4, 2; 1Petru 4, 7).

Pentru Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (†1994), rugăciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu de a comunica cu El și de a-I cere ajutorul. Pe Sfânt îl durea când îi vedea pe oameni că se chinuiesc, nevoindu-se „cu prea puținele lor puteri omenești“, în timp ce ar fi putut să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Care „poate trimite nu numai puterea dumnezeiască, ci mulțime de puteri dumnezeiești. Și atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu“.[3]

De aceea Sfântul Paisie insista că trebuie să simțim rugăciunea ca pe o necesitate și se străduia să-i ajute pe cei care încă nu știau să se roage, „să pună început bun și inima lor să pornească ca un motoraș, lucrând rugăciunea“. Pe cei care dobândiseră obișnuința bună a rugăciunii, îi întărea să se roage cu mai multă mărinimie și cu mai multă căldură. Însă tuturor le recomanda pocăința și smerenia, ca principale condiții pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un fel de sultan, căruia îi face plăcere să i se facă plecăciuni și să i se sărute vârful papucului. Dumnezeu ni S-a descoperit ca un Dumnezeu plin de iubire și de smerenie, mereu gata să ne vină în ajutor (Romani 8, 26), dar fără să încalce libertatea fiecăruia dintre noi. Închinarea și rugăciunea sunt inițiativele noastre și ne ajută de fapt pe noi și pe cei pentru care ne rugăm, dacă ne rugăm cum trebuie.

Maica Domnului și toți Sfinții, sunt vii și ne așteaptă să cerem ajutor de la ei, îndemnându-ne la rugăciune, nu pentru vreun folos al lor, ci pentru folosul nostru personal sau colectiv. Căci puterea sufletului stă în rugăciune, și după cum trupul se întărește prin mâncăruri și prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel și sufletul, vrea mai întâi de toate rugăciune și astfel încetul cu încetul se deșteaptă.

3. Pregătirea pentru rugăciune

Sfântul Ipolit al Romei (†235) recomanda: „Când se ridică dimineața din somn, înainte de a începe orice lucru, orice om credincios, să-și spele mâinile și să se roage lui Dumnezeu, și în acest mod să se ducă la lucrul său.

Mai întâi avem nevoie de o pregătire a minții noastre. Să credem că putem comunica cu Dumnezeu (Matei 21, 21-22; Luca 8, 24). Este limpede, dacă nu vom cere ajutorul lui Dumnezeu, nu-l vom primi. Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a trăi și de a lucra împreună cu El (Facerea 2, 15). Prin har primim și voința de a face binele și puterea de a-l înfăptui (Filipeni 2, 13).

Apoi este nevoie de curăție și deschidere cât mai mare a inimilor noastre, pentru comunicare neîncetată cu Dumnezeu. Dumnezeu este în esența Lui dragoste și se află permanent într-o continuă manifestare a dragostei Sale față de întreaga creație și mai cu seamă față de om.

În al treilea rând, trebuie să știm ce vrem să spunem lui Dumnezeu, când și cum să-I spunem, astfel încât rugăciunea noastră să ajungă la El. Dacă nu vom respecta cerințele minime, cuvintele noastre vor ajunge cel mult până la tavan și nu până la Dumnezeu. Fiindcă de cele mai multe ori, noi nu știm cum să ne rugăm, avem nevoie de o călăuză, care să ne învețe cum să ne rugăm și în ce stare trebuie să fim cu sufletul și cu trupul, pentru a ne ruga cum trebuie. În Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani, capitolul 8 versetul 26, scrie: „Duhul lui Dumnezeu vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci nu știm să ne rugăm cum trebuie…“.

4. Cum să ne rugăm în particular

Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ție. (Matei 6, 6)

Întotdeauna ne rugăm cu capul descoperit, noi bărbații (chiar și preoții și episcopii), iar femeile, se roagă cu capul acoperit. Rugăciunea, citită sau liberă, poate fi de laudă și de mulțumire (Coloseni 4, 2), de cerere și de mijlocire (Filipeni 4, 6; Matei 7, 7). Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac spunea într-o predică, că „cine se roagă numai din carte, acela nu se roagă“.

Este bine să împărțim rugăciunea noastră de mijlocire (1Tesaloniceni 1, 2) în trei părți: o parte pentru noi înșine, una pentru cei vii și una pentru cei adormiți. Și mereu să-L simțim pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor, gata să ne asculte și să ne vină în ajutor. Cu smerenie, putem vorbi simplu și deschis, cu Domnul Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinții și cu Îngerii. Când Sfântul Paisie se ruga, rostea rugăciunea cu atâta simțire și evlavie, de parcă ar fi vorbit într-adevăr cu Dumnezeu.

Mulţi rostesc rugăciunile în mare grabă, îngrijindu-se numai de împlinirea numărului prescris de tipic.[4] Prin acest fel de a se ruga, nu se îngăduie rugăciunii să pătrundă în inimă și să împlinească lucrarea care îi este proprie. Pe bună dreptate bagă de seamă Sfinţii Părinţi că, cei care se roagă astfel se roagă în văzduh, iar nu lui Dumnezeu.[5]

Părintele Stăniloae dar și mulți alți Sfinți și Părinți ai Bisericii, spun că rugăciunea se desfășoară în trei trepte: cea vocală, cea mintală și rugăciunea minții coborâtă în inimă care poate ajunge să se desfășoare continuu. Când pe inimă o doare, mintea coboară acolo.

Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minții. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta și roagă-te Tatălui tău întru ascuns și Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îți va răsplăti ție la arătare. Voi credeți că acea cămară este cea de lemn, casa? Dacă o luați așa, o luați după literă. Ori aici dumnezeieștii Părinți înțeleg cu totul altfel: Trei uși ai de încuiat când te rogi: ușa cea de lemn, pentru oameni; ușa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăiești cu nimeni decât cu Dumnezeu; și ușa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minții.[6]

În rugăciunea ortodoxă sunt condamnate stările exaltate, imaginația, înfățișările mentale sau închipuirile provocate de demoni sau chiar de omul înșelat, care prin forțarea ușoară a imaginației, ia aceste acțiuni drept lucrări ale Duhului Sfânt. Greșit este să considerăm drept duhovnicești, emoțiile și sentimentele naturale. Acestea sunt omenești, sunt bune, dar trebuie convertite în simțiri duhovnicești. Duhurile rele se folosesc de psihicul oamenilor pentru a le duce în rătăcire, însă Sf. Apostol Pavel ne învață: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. (1Ioan 4, 1). Rugăciunea curată trebuie să fie eliberată de orice imaginație. Imaginația se opune rugăciunii curate și lucrării nerătăcite a minții, după cum spun Calist și Ignatie Xantopol: „Foarte mult se împotrivește blestemata imaginație rugăciunii curate a inimii și lucrării unitare și nerătăcite a minții, să nu închipui dumnezeirea în tine însuți în timp ce te rogi și nici să îngădui ca mintea ta să fie întipărită spre vreo formă, ci nematerial mergi spre material și vei înțelege“.

Cel ce se roagă trebuie să se roage în duh și în adevăr (Ioan 4, 24). Duhul omului este miezul sufletului, partea cea mai sensibilă a sufletului. În Ortodoxie persoana umană este dihotomică, trup și suflet. Credinciosul care se roagă, trebuie să se elibereze de orice imaginație, fie ea și teologică, pentru ca să vorbească în sufletul lui, doar Duhul lui Dumnezeu.

Când începi să te rogi, îți aduci aminte de păcatele tale și plângi pentru ele. Uneori simți liniște și bucurie și crezi că acestea sunt de la vrăjmașul. Dacă ar fi de la vrăjmașul, după spusele Sfinților Părinți, bucuria ar fi confuză, nu ar aduce pace și liniște în suflet. Și să nu te miri de faptul că Domnul îți dă în rugăciune pace și liniște, căci nu întotdeauna se întâmplă acest lucru după vrednicie, ci după judecățile neștiute ale lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu este un scop în sine, ea este un mijloc prin care se dobândește mântuirea. Dumnezeu care este Atotputernic ar putea în orice clipă să ne ofere haina sfințeniei Sale și toate virtuțile, fără ca noi să facem vreun efort, dar nu ni le oferă, deoarece aceasta ar hrăni și mai mult amorul nostru propriu. Ori Dumnezeu nu dorește trufia noastră, căci ea este maica tuturor relelor. Dumnezeu vrea ca noi, cu inimă smerită (pe care El s-o poată cerceta și curăți) să ne rugăm cu stăruință precum altădată orbul din Ierihon (Luca 18, 38) și să însoțim rugăciunile cu fapte bune și post.

5. Răspunsul la rugăciune

Comunicarea este eficientă când mesajul ajunge la destinatar și când răspunsul este primit cu succes de către expeditor (Zaharia 7, 13; Daniel 9, 23). Cu toții ne dorim ca rugăciunile noastre să nu se piardă ci să ajungă la tronul lui Dumnezeu.

Avem nevoie să știm dacă Dumnezeu încuviințează sau nu planurile noastre și dacă eventual le dezaprobă. Dialogul cu Dumnezeu în rugăciune este așadar temelia relației noastre cu Dumnezeu și cheia întregii slujiri duhovnicești. De asemenea simțim nevoia de a ști dacă atunci când mijlocim pentru alții o facem cu folos. În acest sens redau aici un dialog al unui credincios cu Sf. Cuv. Paisie Aghioritul:

- Părinte, cum înțelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
  - Este înștiințat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta și după aceea să faci rugăciune din inimă. Dragostea este o însușire dumnezeiască care îl vestește pe celălalt. Și în spitale, când pe medici și pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranță, mângâiere.
  - Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli voia Lui, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșelile tale, să ceri iertare și să te pocăiești. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din dialogul cu Dumnezeu.[7]

Iar Sfântul Cuvios Siluan Athonitul spune: „Când stai înaintea feței Stăpânului, adu-ţi aminte cu tărie că El ascultă toate cererile tale și, dacă-ți sunt de folos, le împlinește.[8]

Să nu uităm, la toate rugăciunile primim (mai devreme sau mai târziu, Galateni 4,4) răspuns. Da, nu, mai așteaptă, da dar nu cum vrei tu, etc. Nu există rugăciune fără răspuns. Uneori răspunsul este învăluit; alteori răspunsul nu este cel așteptat de noi, ci acela pe care, în profunzime, îl merităm. Cei slabi în credință se descurajează, dar cei puternici stăruie.

6. Încheiere

Trebuie să ajutăm neîncetat întreaga lume cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuiește să ne rugăm neîncetat (1Tesaloniceni 5, 17). Rugăciunile, deși la început par să nu prindă, par să nu fie auzite de Dumnezeu, totuși ajung la Tronul slavei și al milei lui Dumnezeu. Să îndrăznim, căci Mântuitorul ne-a promis: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da“. (Ioan 16, 23). Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iacob 5, 16; 3Regi 17, 22).

Când se termină păcatul, începe rugăciunea, iar când se termină rugăciunea, începe păcatul. (Fer. Augustin)

Tot Sfântul Paisie Aghioritul zicea: „Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare și ne neliniștim. Dacă nu am avea un Dumnezeu atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniștim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu Atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrănește și cu Sângele Său, nu suntem îndreptățiți să ne neliniștim“.

Mai rămâne o întrebare cu privire la rugăciunea citită de un anumit număr de ori patruzeci de zile la rând, cu metanii tot după un anumit număr, după care ar trebui, chipurile, să primești ceea ce ceri de la Dumnezeu. „Despre aceasta nu pot să zic nimic, spune Sf. Macarie de la Optina[9], căci nicăieri nu mi s-a întâmplat să citesc așa ceva în rânduielile și povățuirile Părintești, iar de la mine însumi nu îndrăznesc să zic cu hotărâre nimic. Dacă cei ce v-au spus așa ceva au mărturia Sfintei Scripturi sau povețele Sfinților Părinți, poți să te iei după ei; altfel, este primejdios. Domnul a poruncit: cereți, și vi se va da (Matei 7, 7), însă n-a zis câte rugăciuni să rostim pentru o cerere sau alta, și ne dă doar ce e de folos, iar ceea ce nu ne folosește, nici nu ne dă“.

Note

[1] Teologie Morală Ortodoxă, vol. II, Manual pentru institutele teologice, Ed. IBMO, București, 1958, p. 50.
[2] Rugăciuni și învățături de credință Ortodoxă, Râmnicu Valcea, 1988, pp. 5-6.
[3] Introducerea Editurii Evanghelismos la Vol. VI al Sf. Cuv. Paisie Aghioritul: „Despre rugăciune“.
[4] Sf. Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Trad. de Preot Victor Manolache, Ed. Egumenița, pp. 79-80.
[5] Sf. Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sophia, București, 2003, p. 9.
[6] Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbește părintele Cleopa - Vol. I, Ed. Sf. Mănăstire Sihăstria, 1995, p. 27.
[7] Sf. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Vol. II, Trezvie duhovnicească, Trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. II, Ed. Evanghelismos, București, 2011, pp. 343-344.
[8] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 185.
[9] Sf. Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Ed. Sophia, București, 2011, p. 37.

Bibliografie

1. Sfânta Scriptură, Versiunea Ortodoxă Sinodală, 2008.
2. Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Vol. VI, Ed. Evanghelismos, 2013.
3. Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Ed. Bunavestire, Galați, 2003.
4. Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Ed. Sofia, București, 2006.
5. Cuviosul Iosif de la Optina, Despre rugăciunea creștinilor ortodocși pentru cei neortodocși, Ed. Sofia, București, 2016.
6. Cuviosul Nicodim Aghioritul, Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, București, 2015.
7. Sf. Vasile de la Poiana Mărului, Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Trad. Diac. Ioan și Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
8. Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniștire și despre cele două feluri ale rugăciunii, Filocalia VII, București, 1977.
9. Ierom. Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Trad. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu - Sf. Munte Athos, Ed. Evanghelismos, București, 2004.
10. Sf. Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Ed. Sophia, București, 2011.
11. Sf. Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Trad. de Preot Victor Manolache, Ed. Egumenița.

pr. prof. Constantin Pîșlac

    -^-    


©2009-2021 Ctin Pîșlac ♦ IP: 3.229.142.91 ♦ 28/10/2021 (Europe/Bucharest;43) ♦ DescărcăriContact