Rugăciunea în Sf. Scriptură și în Filocalie
Argumente pentru cultul Bisericii Ortodoxe

În dicționarul de cunoștințe religioase al părintelui profesor Ene Braniște, citim:
Rugăciunea este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, prin înălțarea gândului, a inimii și a voinței noastre, spre El.[2]

Rugăciunea a fost definită de către Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, drept:
- vorbire adresată lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom, în Omilia V la Facere),
- convorbire cu Dumnezeu (Sf. Grigore de Nissa, în Cuvântul I, Despre Rugăciune) și
- înălțarea minții și voii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu (Evagrie Monahul, în Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol. I, p. 80 și Sf. Ioan Damaschin, în Dogmatica, cartea a III-a, cap. 24, pag. 57 și 223).

În Ortodoxie, rugăciunea model este rugăciunea „Tatăl nostru“. Aceasta se rostește sau se cântă, la fiecare Sfântă Liturghie. În primele secole ale erei creștine, majoritatea catehumenilor o învățau pe de rost înainte de a se boteza.

După conținut, rugăciunea poate fi de trei feluri:
- de laudă la adresa lui Dumnezeu, cu caracter de imn de laudă închinat Presfintei Treimi;
- de mulțumire (sau euharistică) întâlnită adesea în ecfonisele (încheierile) seriilor de rugăciuni și
- de cerere care poate fi de pocăință și/sau de mijlocire.

Cultul (modul public de închinare) ortodox poate fi particular (și individual) sau public și îndeobște. Cel public, având caracter colectiv, este guvernat de anumite reguli sau norme generale și obligatorii pentru întreaga Biserică. Cel particular este spontan, deși tipiconal și acesta (după cartea de Rugăciuni) în cele mai multe cazuri, e adesea improvizat și liber, după cum simte sau cum gândește fiecare (de exemplu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă“, Lc.18,13). Toate rugăciunile respectând mereu canoanele Bisericii, de exemplu, duminica nu se fac metanii, ș.a.

Cultul divin public are ca miez Sfânta Liturghie, deci este liturgic și tipiconal, adică respectă o rânduială convenită anterior. Acesta se săvârșește:
1) de către cler (sfințiții slujitori fiind ajutați de cei de la strane și uneori chiar de către toți cei din Biserică);
2) la timpuri dinainte stabilite;
3) cel mai adesea în biserici, capele, ș.a. (lăcașe sfințite și sfințitoare);
4) după un tipic aprobat oficial de către mai marii Bisericii (Sfântul Sinod);

Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul liturgic (Evrei 8, 5). Acest adevăr a fost văzut de profeții care au fost răpiți până la cer (a se vedea Isaia 6, Daniel 7 și Apocalipsa 5).

Modul de închinare non-liturgic, este specific protestantismului și reprezintă o deviere de la tradiția Bisericii primului mileniu. În Occident, începând cu perioada scolasticismului[3] și mai ales după Reforma lui Luther, creștinismul catolic, cel protestant și mai târziu și cel neoprotestant, a accentuat prea mult predica și cântările, dar în Ortodoxie, cultul a rămas un mediu de trăire al lucrărilor lui Dumnezeu Duhul Sfânt, slujitorii fiind mai tot timpul cu fața înspre Sfântul Altar, locul cel mai sfânt[12], unde Domnul este prezent tot timpul prin Trupul și Sângele Său, în Sfânta Împărtășanie.

O consecință tragică a respingerii de către neoprotestanți a modului liturgic de închinare este neglijarea Cinei Domnului care nu a mai fost niciodată în centrul cultului. La ei accentul cade pe predică (slujitorii fiind mai tot timpul cu fața către credincioși), predică care de foarte multe ori reflectă opinii personale, fiind mai mult un discurs de îndemnare și de încurajare, în loc să fie o expunere reală și sistematică a textelor biblice.

Prescripțiile cultice ale VT, compartimentele Templului[4], preoția, veșmintele, ş.a., au fost considerate de Sfinții Apostoli (vezi Epistola către Evrei) drept icoane profetice (prefigurări) a ceea ce trebuia să fie mai târziu cultul creștin. Paștele iudaic a fost o profeție a Paștelui creștin, iar mielul pascal din iudaism a fost o profeție a „Mielului care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29), deci apariția și dezvoltarea cultului creștin s-a făcut sub inspirație (revelație) divină, în prima etapă sub directa supraveghere și exemplul personal al Sfinților Apostoli, cei ce au pus temelia Bisericii (1Cor.3,10; Ef.2,20).

Citește în continuare tot articolul…