TeoNote.ro
Teologie ortodoxă online.




Sf. Cuv. Siluan Athonitul




Noutăți & Anunțuri

Rugăciunea în cultul BO

Credință și cunoaștere

Despre pocăință

Despre Biblie

Icoanele Maicii Domnului

TeoNote 4.2

Biblioteca 8.1

Despre Sf. Siluan

Despre Sf. Paisie

Biserica Ortodoxă

Analiză-Judecată

Venerare-Adorare

Cine sunt ostașii?

Ora de Religie

Rugăciunea personală

Despre mâncare



La preluarea materialelor
noastre, trebuie să indicaţi
autorul și sursa.


Vizualizări: 206. Citesc acum: 001. Pagină modificată la 18/03/2022 17:10.

Rugăciunea în Sf. Scriptură și în Filocalie
Argumente pentru cultul Bisericii Ortodoxe

În dicționarul de cunoștințe religioase al părintelui profesor Ene Braniște, citim:
Rugăciunea este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, prin înălțarea gândului, a inimii și a voinței noastre, spre El.[2]

Rugăciunea a fost definită de către Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, drept:
- vorbire adresată lui Dumnezeu (Sf. Ioan Hrisostom, în Omilia V la Facere),
- convorbire cu Dumnezeu (Sf. Grigore de Nissa, în Cuvântul I, Despre Rugăciune) și
- înălțarea minții și voii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu (Evagrie Monahul, în Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol. I, p. 80 și Sf. Ioan Damaschin, în Dogmatica, cartea a III-a, cap. 24, pag. 57 și 223).

În Ortodoxie, rugăciunea model este rugăciunea „Tatăl nostru“. Aceasta se rostește sau se cântă, la fiecare Sfântă Liturghie. În primele secole ale erei creștine, majoritatea catehumenilor o învățau pe de rost înainte de a se boteza.

După conținut, rugăciunea poate fi de trei feluri:
- de laudă la adresa lui Dumnezeu, cu caracter de imn de laudă închinat Presfintei Treimi;
- de mulțumire (sau euharistică) întâlnită adesea în ecfonisele (încheierile) seriilor de rugăciuni și
- de cerere care poate fi de pocăință și/sau de mijlocire.

Cultul (modul public de închinare) ortodox poate fi particular (și individual) sau public și îndeobște. Cel public, având caracter colectiv, este guvernat de anumite reguli sau norme generale și obligatorii pentru întreaga Biserică. Cel particular este spontan, deși tipiconal și acesta (după cartea de Rugăciuni) în cele mai multe cazuri, e adesea improvizat și liber, după cum simte sau cum gândește fiecare (de exemplu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă“, Lc.18,13). Toate rugăciunile respectând mereu canoanele Bisericii, de exemplu, duminica nu se fac metanii, ș.a.

Cultul divin public are ca miez Sfânta Liturghie, deci este liturgic și tipiconal, adică respectă o rânduială convenită anterior. Acesta se săvârșește:
1) de către cler (sfințiții slujitori fiind ajutați de cei de la strane și uneori chiar de către toți cei din Biserică);
2) la timpuri dinainte stabilite;
3) cel mai adesea în biserici, capele, ș.a. (lăcașe sfințite și sfințitoare);
4) după un tipic aprobat oficial de către mai marii Bisericii (Sfântul Sinod);

Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul liturgic (Evrei 8, 5). Acest adevăr a fost văzut de profeții care au fost răpiți până la cer (a se vedea Isaia 6, Daniel 7 și Apocalipsa 5).

… închipuirii și umbrei celor cerești, precum a primit poruncă Moise, când era să facă cortul: „Ia seama, zice Domnul, să faci toate după chipul ce ți-a fost arătat în munte“
(Evrei 8, 5)

Modul de închinare non-liturgic, este specific protestantismului și reprezintă o deviere de la tradiția Bisericii primului mileniu. În Occident, începând cu perioada scolasticismului[3] și mai ales după Reforma lui Luther, creștinismul catolic, cel protestant și mai târziu și cel neoprotestant, a accentuat prea mult predica și cântările, dar în Ortodoxie, cultul a rămas un mediu de trăire al lucrărilor lui Dumnezeu Duhul Sfânt, slujitorii fiind mai tot timpul cu fața înspre Sfântul Altar, locul cel mai sfânt[12], unde Domnul este prezent tot timpul prin Trupul și Sângele Său, în Sfânta Împărtășanie.

O consecință tragică a respingerii de către neoprotestanți a modului liturgic de închinare este neglijarea Cinei Domnului care nu a mai fost niciodată în centrul cultului. La ei accentul cade pe predică (slujitorii fiind mai tot timpul cu fața către credincioși), predică care de foarte multe ori reflectă opinii personale, fiind mai mult un discurs de îndemnare și de încurajare, în loc să fie o expunere reală și sistematică a textelor biblice.

Prescripțiile cultice ale VT, compartimentele Templului[4], preoția, veșmintele, ş.a., au fost considerate de Sfinții Apostoli (vezi Epistola către Evrei) drept icoane profetice (prefigurări) a ceea ce trebuia să fie mai târziu cultul creștin. Paștele iudaic a fost o profeție a Paștelui creștin, iar mielul pascal din iudaism a fost o profeție a „Mielului care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29), deci apariția și dezvoltarea cultului creștin s-a făcut sub inspirație (revelație) divină, în prima etapă sub directa supraveghere și exemplul personal al Sfinților Apostoli, cei ce au pus temelia Bisericii (1Cor.3,10; Ef.2,20).

Închinarea publică depășește particularismul și cultivă sentimentul și conștiința eclesială. Forma ei liturgică ne ajută să ne încadrăm în comunitatea ortodoxă ecumenică, să vedem dincolo de nevoile și interesele personale și să ne rugăm și pentru cei absenți, pentru cei de departe (pomelnicele) și chiar pentru întreaga lume.

Cultul public ortodox (închinarea îndeobște) are cel puțin următoarele cinci scopuri:
1) îi unește pe credincioși cu Domnul lor, după făgăduința Sa: „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu“ (Matei 18, 20);
2) îi unește pe credincioși între ei, în dragoste creștinească („Spic cu spic se țin în vânt, cine-i singur cade frânt“, „Unde-i unul nu-i putere la nevoi și la durere, unde-s mulți puterea crește și dușmanul nu sporește“);
3) înalță spiritual sufletele credincioșilor și le face să simtă mai mult frumusețea, măreția și puterea duhovnicească a închinării;
4) arată lumii unirea lăuntrică a credincioșilor, unire prin care toți fiii Bisericii formează Trupul lui Hristos, Lumina lumii;
5) ne pregătește pentru închinarea cea din veșnicie, pe care o vom aduce Preasfintei Treimi;

Într-o Biserică Ortodoxă, arhitectura, pictura, iconografia, cântarea bizantină, ritualul slujbelor bogat în simboluri, creează o atmosferă impresionantă de închinare, de rugăciune, și îl ajută pe credincios să se interiorizeze, adică să experimenteze unirea sa mistică cu Dumnezeu, prin toate simțurile sale: văz, auz, miros, pipăit și gust.

Ce vedem? Frumusețea Bisericilor construite în formă de cruce și de corabie, cu Altarul spre Răsărit, aflate în mijlocul comunităților, și de multe ori pe un loc mai înalt, spre a fi vizibile din toate părțile, lumânările aprinse (Faptele 20, 8), picturile și iconografia, slujitorii îmbrăcați în veșminte frumos brodate, traversând din când în când Biserica și legănând cădelnițe în care se arde tămâie frumos mirositoare. Oameni care din când în când își fac semnul crucii și se închină cu plecăciuni, îngenuncheri și chiar cu metanii („cu fața până la pământ“ a se citi Fac.19,1 și 3Reg.1,23).

Ce auzim? Cântări specifice bizantine, arhaice, rugăciuni lungi și bine elaborate, predici, binecuvântări.

Ce mirosim? Parfumul bogat al tămâii și al lumânărilor, uneori și al milosteniilor aduse pentru ceilalți (pomenile).

Ce atingem? Icoanele și alte obiecte liturgice, cruci, ș.a.

Ce gustăm? Sfânta Împărtășanie, pâine binecuvântată (anafura), litie, agheasmă, ș.a.

Iisus Hristos, Domnul nostru, este prezent prin Duhul Său cel Sfânt, Cel ce este și lucrează în toți prin Sfintele Taine și ierurgii, și mai ales în mănăstiri, prin cele Șapte Laude zilnice, alcătuite din citiri de texte biblice, rugăciuni și cântări de laudă, de mulțumire și de cerere, după cum este scris „de șapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecățile Tale“ (Ps.118,164). Liturghia dar și celelalte slujbe, ni-L înfățișează pe Hristos în toate ipostazele vieții Sale pământești. Prin rugăciunea îndeobște, intrăm în comuniune cu Hristos Domnul și, prin El, cu Dumnezeu Tatăl și cu Dumnezeu Duhul Sfânt.

Ruperea în două a catapetesmei Templului[4] la răstignirea Domnului Iisus Hristos (Matei 27, 51) n-a însemnat decât abolirea Jertfelor sângeroase ale VT. Dumnezeu nu a vrut renunțarea totală la formele de cult ale VT. Iată de ce primii creștini, dar și adevărații următori ai acelora, folosesc tămâie și aprind lumânări și candele în cult, iar Jertfa euharistică stă în centrul întregului ritual de închinare.

După dărâmarea Templului în anul 70, evreii au renunțat la toate formele cultului iudaic, păstrând doar citirea și interpretarea Legii la Sinagogă, iar preoția lor de azi e legată doar de slujirea învățătorească.

Atitudinea Domnului Iisus Hristos față de Templu și închinarea din el, a fost una pozitivă. De exemplu, după ce vindecă un om de lepră, îi poruncește să se arate preoților și să aducă la Templu sacrificiile cerute de legea lui Moise (Marcu 1, 40-45). Ca un bun evreu, Domnul Iisus Hristos a respectat sărbătorile evreiești: Paștele (Luca 2, 41, Ioan 2, 23), sărbătoarea Corturilor (Ioan 7, 2) și sărbătoarea Cincizecimii (Ioan 5, 1). Bineînțeles a trebuit să ia atitudine față de devierile și exagerările ce pângăreau cultul iudaic revelat (Matei 23).

La începutul erei Noului Testament, Templul constituia unul din locurile favorite unde se adunau creștinii. În Faptele Apostolilor 2, 46-47 citim:

Și în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu și frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii. Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul.

Frângerea pâinii (Cina Domnului sau Euharistia) este în NT punctul culminant și continuarea cultului din VT. În Faptele 2, 42, Sfântul Apostol Luca descrie cultul primilor creștini astfel:

Și stăruiau în învățătura apostolilor, în legătură frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.

Primii creștini nu foloseau în cultul public rugăciuni spontane, ci utilizau rugăciunile liturgice ale comunității iudaice din care proveneau. Acest lucru este întărit și de faptul că Sfinții Apostoli continuau să ia parte la viața liturgică a Templului. În Faptele 3, 1 citim despre Sf. Petru și Sf. Ioan, care se îndreptau spre Templu, pentru rugăciunea de după-amiază:

Iar Petru și Ioan se suiau la Templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea.

În ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, Sf. Apostol Ioan Evanghelistul descrie experiența răpirii sale până la cer, acolo unde a văzut închinarea cea cerească a îngerilor și a sfinților. El sesizează un Templu cu Sfânta Sfintelor, altar și tămâieri (Apoc. 8, 3-4; Apoc. 15, 5-8). Deci cultul cel ceresc aduce foarte mult cu cel din Cortul Mărturiei din VT (pronaos, naos, și altar - curtea, locul sfânt și Sfânta Sfintelor) și cu viziunea Profetului Isaia (cap. 6).

În Altar se celebrează Euharistia și tot acolo se păstrează Evanghelia, precum în Chivotul Legii din VT erau păstrate Tablele Legii (Deuteronomul 10, 5) și unde Marele Preot aducea ca jertfă, sângele de țapi și de viței (Levitic 16). Sfânta Sfintelor era delimitată de o cortină brodată cu imagini de heruvimi, tot astfel și zona Altarului ortodox este separată de un perete despărțitor numit iconostas, din lemn, frumos sculptat și împodobit cu icoane.

Din punctul de vedere al conținutului, închinarea publică ortodoxă este în mare parte alcătuită de monahi și are un caracter profund penitenţial (de pocăință) și resurecţional (de înviere sau de renaștere). Monahii ortodocși au făcut din recomandarea Sf. Apostol Pavel: „rugați-vă neîncetat“ (1Tes.5,17) un ideal al vieții lor și trăiesc după exemplul Domnului Hristos cel sărac, feciorelnic, smerit și ascultător până la moarte, devenind exemple pentru noi toți.

Note și Bibliografie

1. Sfânta Scriptură, Versiunea Ortodoxă Sinodală, 2008 (teonote.ro/biblia).
2. Pr. Prof. Ene Braniște, „Dicționar de cunoștințe religioase“, Ed. Andreiana, Sibiu, 2010.
3. Scolastică pe Wikipedia.
4. Tabernacul pe Wikipedia.
5. Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. I, Ed. Basilica, București, 2015, pp. 71-74.
6. Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1946.
7. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1938, cartea III.
8. Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, vol. VI, Ed. Evanghelismos, 2013.
9. Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Ed. Sofia, București, 2006.
10. Ierom. Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, trad. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu - Sf. Munte Athos, Ed. Evanghelismos, București, 2004.
11. Aleksei Homiakov, Polnoe Sobranie Socinenij, Socinenia bogoslovskaja, vol. 2, Mosckva 1900.
12. Protosinghel Ioanichie Bălan, Călăuză Ortodoxă în Biserică, Ed. Măn. Sihăstria, 1991, pag. 47.

pr. prof. Ctin Pîșlac


    -^-    


©2009-2022 Ctin Pîșlac ♦ IP: 3.236.221.156 ♦ 4/07/2022 (Europe/Bucharest;27) ♦ DescărcăriContact