Credință și cunoaștere în Ortodoxie

Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan 17, 3)

Într-una din recentele sale conferințe online, părintele arhimandrit Efrem Vatopedinul, stareț al celei mai mari mănăstiri din Sfântul Munte Athos, definea Ortodoxia ca fiind „meșteșugul sfințeniei“. Într-adevăr, mănăstirea sfinției sale a dat lumii mai mult de 140 de Sfinți canonizați (recunoscuți oficial de către Biserică) și mulți alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți.

Unul din semnele adevăratei și neînșelătoarei credințe este acela că duce în timp pe credinciosul silitor la desăvârșire duhovnicească, adică la sfințenie.

Luminați prin Sfântul Botez mulți oameni ajung să creadă în existența lui Dumnezeu dar puțini ajung să-L cunoască și cu care să se poate vorbi despre El (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pag. 297).

Ce este credința?

Credinţa este convingerea sau încredințarea (Evrei 11, 1) formată în inimă de harul dumnezeiesc la ivirea dorinței libere a omului de a crede în Dumnezeu ca și Creator al său și a-L crede pe Dumnezeu în toate. Este smerită împreună-lucrare, divino-umană, în virtutea căreia omul primește ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu.

Inițiativa aparține lui Dumnezeu, El ne cheamă pe toți să credem (Marcu 11, 22; Ioan 20, 31), iar noi Îi răspundem cu credință sau (din pricina mândriei) cu necredință (Psalmul 13, 1). Credința nu ar fi posibilă dacă inima n-ar simți chemarea şi atracția harului care o provoacă să creadă (Teologie Dogmatică și Simbolică, N. Chițescu, pag. 242).

Fără credință, dar, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că Se face răsplătitor celor care îl caută.
(Evrei 11, 6)

♦ Dialog cu Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul:
– Părinte, cum se întărește credinţa?
– Credinţa se întărește cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu și-a cultivat credinţa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune, cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă și să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: „Sporește-ne credinţa?“ Când spui: „Sporește“, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa, nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult.
(Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, vol. II, Ed. Evanghelismos, București, 2003, pag. 292)

Ce este cunoașterea?

Sfântul Clement Alexandrinul (†220) în lucrarea sa „Stromatele“ zice: „cunoașterea este dovedirea tare și sigură a celor primite prin credință, dovedire întemeiată pe știința din învățătura Domnului, făcând adevărul de nestricat și înțeles“.

Cu multă inteligență și Albert Einstein spunea: „oricine poate ști, dar scopul este să înțelegi“. Este adevărat că nu-L putem cunoaște deplin pe Dumnezeu în Ființa Sa, ci doar în energiile Sale și parțial deocamdată căci cunoașterea lui Dumnezeu e adânc mare. Sf. Apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni (cap. 13, vers. 12) zice „acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin“.

Roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Milostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doamne“. Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?“ (Matei 14, 31) atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieşte, începe să se scufunde în gândurile cele rele. „Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!“ (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 270)

Cum urcăm de la credință la cunoaștere?

În primul rând trebuie să ne dorim cunoașterea cea duhovnicească (Osea 6, 3; 6, 6). Atunci când credem cu devărat și înțelegem, începem să aplicăm în viață cele crezute. Astfel, începem sau continuăm, urcușul duhovnicesc la care suntem chemați.

Când cineva calătorește în această viață cu credinţă, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet-încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeiești de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăiește în realitate.
(Sf. Cuv. Paisie Aghioritul)

Sfântul Siluan Athonitul înzestrat cu o minte vie și îndrăzneață, scrie: „Smerește-te, și vei cunoaște nu numai soarele, ci și pre Făcătorul lui“ și „Sufletului smerit Domnul descoperă tainele Sale“. (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pag. 291)

Cel ce cunoaște este ca și lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări. (Sf. Ioan Gură de Aur)

… Ignoranța este un păcat foarte grav, … căci un creștin autentic nu poate fi prost. … A-L cunoaște înseamnă implicit a cunoaște creația, făptuirea Lui, pentru că „toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“. Așadar, nu este vorba de interdicția cunoașterii, ci de oprirea cunoașterii ambigue (Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară. Părintele Galeriu, Ed. Harisma, București, 1991, pag. 90-91).

Există și trebuie să existe un crescendo în procesul lent al cunoașterii. Înțelepciunea cea de sus, curată, pașnică și ușor de înduplecat (Iacov 3, 17) vine din formarea duhovnicească, prin studiu intens și multă rugăciune. Cunoașterea lui Dumnezeu vine apoi din experimentarea (experierea) celor înțelese (chiar și parțial) și primite anterior prin credință, experimentare iluminată de Duhul Sfânt și concretizată într-un tot mai mare discernământ spiritual.

Roluri hotărâtoare au autocunoașterea (cunoașterea sinelui), ascultarea de părintele duhovnic și iertarea păcatelor care se obține în trei momente importante: la momentul pocăinței, al mărturisirii (spovedaniei) și al împărtășaniei. Întregul proces este inițiativa Sfântului Duh și conlucrarea credinciosului care se lasă tot mai mult în voia Domnului.

„Domnul și slava Sa, și toate cele cerești, nu se cunosc decât în Duhul Sfânt“ (Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Accent Print, Suceava, 2013, pag. 291).

♦ Un vechi proverb rusesc zice că „nu e rușine să nu știi, rușine e să nu întrebi“. Iar Sfântul Apostol Pavel conchide: „dacă cineva nu vrea să ştie, să nu ştie“ (I Corinteni 14, 38).


    -^-