Șapte piloni ai Ortodoxiei

Introducere

Cuvântul „ortodox” vine din două cuvinte grecești, ὀρθός citit „ortos” și tradus „drept” sau „corect” şi δόξα citit „doxa” și tradus „opinie” sau, în context religios „slăvire”.

Ortodoxia este „corecta slăvire a lui Dumnezeu”, religia care nu-l înșeală și nu-l păgubește pe cel ce crede și este religios. Ortodoxia este religia propovăduită și întemeiată de Iisus Hristos, răspândită de Sfinții Săi Apostoli și ulterior de către Sfinții Părinți, episcopii și preoții Bisericii Ortodoxe universale (Ioan 17, 18). Ortodoxia este credința mărturisită în cadrul celor șapte sinoade ecumenice. Ea nu poate exista fără dogme, asceză (nevoințe) și ierarhie (I Timotei 3, 15).

Toate nevoințele creștinilor ortodocși au un singur scop: unirea duhovnicească cu Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Ortodocșii afirmă și pot demonstra că Ortodoxia este credința creștină dată sfinților, odată și pentru totdeauna, așa cum citim în Sfânta Scriptură (Iuda 1, 3).

Să credem în Dumnezeu și să-L iubim din toată inima și cu toată puterea dar nu oricum și înainte de a face faptele credinței, să ne asigurăm că credința noastră, altfel spus încredințările (certitudinile) noastre, sunt corecte.

„Creștin este cel ce urmează lui Hristos pe cât e cu putință oamenilor, prin gânduri, cuvinte și fapte, și crede cu o cugetare dreaptă și neprihănită în Sfânta Treime”.
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, I, 6)

Viața în general, și îndeosebi viața religioasă este ca o pasăre cu două aripi, are mereu două aspecte, unul teoretic (ortodoxia) și unul practic (ortopraxia).

Mai jos, enumerăm șapte mari adevăruri ale Ortodoxiei, șapte stâlpi (sau piloni) pe care este așezată Biserica Ortodoxă și fără de care nu se poate spune că avem de a face cu un creștinism autentic ortodox. Să ne străduim să-i înțelegem, încă din pruncie.

1. Iisus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu

Religia cea neînșelată și neînșelătoare, este ca prin Duhul Sfânt, să-L cunoaștem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe singurul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care Tatăl L-a trimis în lume ca să ne mântuiască prin patimile și moartea Sa pe cruce (Ioan 17, 3) fapt adeverit prin învierea Sa din morți, cea de a treia zi. Căci dacă Domnul Iisus Hristos nu ar fi fost înviat din morți de către Tatăl Său, zadarnice ar fi fost viața și învățăturile Lui și zadarnică ar fi fost și încrederea noastră în El (I Corinteni 15, 17).

Creștinii ortodocși cred că Iisus Hristos, singurul fiu al Fecioarei Maria, Cel ce a trăit o vreme pe pământ, circa 34 de ani, în Nazaretul Galileii, este și singurul Fiu veșnic al lui Dumnezeu, Tatăl cel desăvârșit, veșnic și atotputernic, Creatorul și Atotțiitorul a toate. Și om și Dumnezeu, neamestecat și nedespărțit.

2. Mântuirea omului este preocuparea permanentă a lui Dumnezeu

Căderea omului (a primilor oameni Adam și Eva și a tuturor urmașilor lor) s-a petrecut din pricina folosirii greșite a liberului arbitru și din pricina sfatului viclean al celui rău. Urmările păcatului (moartea și celelalte) se transmit tuturor oamenilor prin succesiune și se activează prin păcătuirea fiecărui ins în parte.

Omul însă, nu este iremediabil pierdut. Chipul lui Dumnezeu din el, nu s-a pierdut cu totul (nu a fost nimicit) ci doar s-a întunecat. Dumnezeu (prin Fiul Său) ia inițiativa mântuirii omului și o realizează prin nașterea (întruparea), jertfa și învierea Sa. Fiul face pace între cer și pământ și ridică firea umană la dreapta Dumnezeirii. Mântuirea personală se dobândește numai în Biserică, prin botez și o continuă și neprefăcută iubire de Dumnezeu concretizată prin păzirea poruncilor Lui.

Mântuirea la timpul trecut, prezent și viitor

Domnul Iisus Hristos a săvârșit mântuirea noastră pe cruce, ispășind toate păcatele. Acum, noi lucrăm zilnic la mântuirea (sfințirea) noastră și cândva, în viitor, Domnul și Mântuitorul nostru ne va strămuta în Împărăția Sa cea veșnică (I Corinteni 15).

3. Sfântul Duh este Luminătorul și Sprijinitorul Bisericii

Duhul Sfânt sau Sfântul Duh este Domnul de-viață-Făcătorul, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Care din Tatăl purcede pururea și Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit.[1]

Începând cu ziua Rusaliilor, cea descrisă la începutul cărții biblice Faptele Apostolilor, Dumnezeu Duhul Sfânt este pe pământ, în inimile celor ce cred și-L ascultă pe Domnul Iisus Hristos, Capul Bisericii creștine. El ne ajută să ne pocăim de păcatele noastre, ne naște (și renaște) din nou, duhovnicește și ne sfințește zi de zi dorind să ne asemănăm în toate cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Principala preocupare a Sfântului Duh este Biserica. El urmărește curățirea, iluminarea și desăvârșirea tuturor credincioșilor botezați în Numele Preasfintei Treimi.

4. Biserica Ortodoxă este corabia mântuirii

De unii singuri nu ne putem mântui. Mântuirea se obține prin Biserică, mai concret spus, prin slujirea preoțească primită prin succesiune apostolică (hirotonie). Domnul și-a ales apostoli, apostolii au ales episcopi, episcopii au ales preoți. Creștinul obișnuit trebuie să se țină aproape de preotul sau preoții slujitori ai Bisericii locale din care face parte. Biserica locală este manifestarea (concretizarea) Bisericii Universale.

Biserica Ortodoxă este apostolică pentru că a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Săi Apostoli (Efeseni 2, 20), ea păstrează neschimbată învăţătura de credință dată prin Sfântul Duh și are darurile (harismele) Sfântului Duh.[2]

Celelalte confesiuni creștine nu sunt Biserici ortodoxe. În domeniul religios nu merge ca în politică. În politică pot exista mai multe partide, în cele duhovnicești nu avem decât un singur lider, Hristos, iar noi toți una suntem. Biserica Ortodoxă este și Biserica primelor secole dar și Biserica ultimelor secole.

5. Nașterea din nou este unică, renașterile duhovnicești sunt mai multe

Începutul vieții duhovnicești este nașterea din nou.

Citim în Ioan 1, 12-13: „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”.

Prin cădere, omul a devenit rob al păcatului și și-a pierdut relația apropiată cu Dumnezeu. Naşterea lui întru viaţa cea veşnică, cea duhovnicească şi îndumnezeirea întregii sale fiinţe sunt rodul împreună-lucrării lui cu Duhul lui Dumnezeu. Începutul acestei împreună-lucrări este momentul când Duhul Sfânt coboară în inima celui botezat. Este adevărat, când Îl afli pe Hristos, nu mai vrei nimic altceva, devii alt om.

Nașterea este una, renașterile duhovnicești sunt mai multe pe parcursul vieții. Sunt toate înviorările, toate trezirile spirituale prin care trece omul tinzând către desăvârșire.

6. Unirea cu Hristos prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui

Adevărata Împărtășanie este cea în cadrul căreia pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, în chip nevăzut, tainic. La Liturghie, preotul sau episcopul ortodox cheamă în rugăciune pe Dumnezeu Duhul Sfânt, Acesta vine și preface darurile de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos cu Care ne împărtășim.

Este scris că primii creștini stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie frățească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Când ne împărtășim, Îl primim înlăuntrul nostru pe Hristos și vine împreună cu El, dumnezeiescul Har.[3]

7. Desăvârșirea duhovnicească este adevăratul nostru scop

Principala preocupare a creștinului ortodox este cunoașterea lui Hristos prin Duhul Său cel Sfânt. Adevărata cunoaștere se verifică prin trăirea unei vieți din ce în ce mai morale și mai duhovnicești. Creștinul ortodox nu poate iubi păcatul fiindcă acesta a adus moartea întregului Adam (cum frumos se exprimă Sf. Siluan Athonitul) și deasemenea păcatul a dus la batjocorirea și răstignirea lui Hristos, Care nu a putut rămâne nepăsător la tragica situație a umanității.

Activitățile religioase, cum ar fi studiul cărților sfinte, rugăciunea personală și cea publică, cântarea duhovnicească și celelalte, sunt niște vitamine prielnice duhului nostru dar ele nu sunt scopuri ale vieții duhovnicești. Adevăratul scop al tuturor eforturilor noastre este sfințirea, adică asemănarea cu Hristos.[4]

Note

[1] Fragment din Crezul Ortodox de la Niceea, formulat în anii 325 și 381.
[2] Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în Credința Ortodoxă, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, pag. 113.
[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Vol. VI, Ed. Evanghelismos, 2013, pag. 35.
[4] Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Vol. VI, Ed. Evanghelismos, 2013, pag. 46.

Bibliografie

1. Sfânta Scriptură, Versiunea Ortodoxă Sinodală din 2008 (www.teonote.ro/biblia).
2. Anastasios Kallis, Ce este Ortodoxia?, Ed. Renașterea.
3. Meşteşugul mântuirii, vol. I, editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, 2004.
4. Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș.
5. Cuviosul Paisie Aghioritul, Despre rugăciune, Vol. VI, Ed. Evanghelismos, 2013.


    -^-